Statul Islamic: implozia islamismului și terorismul trans-național

Statul Islamic: implozia islamismului și terorismul trans-național

 

Publicat prima dată în Adevărul I – II – III

 

1.

 

Devoltarea conflictelor între actorii politici îmbracă nenumărate forme violența fiind una dintre cele mai vizibile și de impact iar în cadrul acesteia terorismul fiind și cea a cărei detalii primesc cea mai largă mediatizare. Există un lanț cauzal pentru care acest lucru se petrece și care explică logica unui atentat terorist. Produs al unui conflict asimetric, atentatul terorist este, în esența sa, mai degrabă o activitate de PR decât o manevră militară. Dimensiunea politică este cea care face diferența între simpla atrocitate criminală și actul terorist. Un act de violență, indiferent de magnitudinea sa, care nu are un scop politic, nu are drept țintă populația civilă și nu este condus de un agent non-statal nu este, în general, asimilat unui act terorist.

 

Emergenența pe scena politică internațională a Statului Islamic (sub diversele sale denumiri: Islamic State of Iraq and the Levant, Islamic State of Iraq and Syria, Islamic State of Iraq and ash-Sham) începe să atace inclusiv această percepție a actului terorist. Dacă în trecutul nu prea îndepărtat în declarațiile politice ale unor conducători de state apăreau expresii ca Stat teorist sau Stat Sponsor al Terorismului valoarea unor astfel de aserțiuni se plasa undeva în zona gri dintre realitate și strategie de comunicare politică. Să nu uităm, vrăjiți fiind de schimbarea relativ recentă a peisajului conflictual internațional, că nenumărate state au sponsorizat acțiuni ce pot fi clasate drept teroriste incluzând nu doar eternele vinovate: Lybia, Iran, Coreea de Nord. Dacă ar fi să luăm doar perioada Războiulului Rece vom găsi o serie întreagă de operațiuni, convențional numite clandestine, inițiate de state (printre care și România) și care sunt similare în mod și scop cu cele întreprinse de vinovații de serviciu.

 

Apariția Statului Islamic (ad-Dawlah al-Islāmiyah, abreviat în continuare IS) confuzează oarecum lucrurile. În sistemele de referință occidentale (dar nu numai) IS rămâne o organizație teroristă. Dincolo de pretențiile bombastic exprimate ale liderilor săi care îl descriu ca pe un califat mondial realitatea din teren este cel puțin ambivalentă. IS controlează și administrează vaste teritorii trans-frontaliere, are o formă de guvernământ, o formă de taxare și o armată. Pe de altă parte, dincolo de lipsa recunoașterii internaționale și absența multor ingrediente necesare unei statalități viabile, IS este un conglomerat ce transcede simpla clasificare ca organizație.

 

Abu Musab al-Zaqawi (pe numele primit la naștere Ahmad Fadhil Nazzal al-Khalaylah) era un iordanian dintr-o familie de beduini în mod tradițional loiali regatului Hașemit. Un tânăr fără prea mari ambiții și cu o înzestrare academică modestă în momentul ei de glorie Ahmad era departe de idealul unui lider religios: traficant de alcool și droguri iar după unele surse și proxenet. Cu siguranță primul stagiu în sistemul penitenciar îl face pentru posesie de droguri și violență sexuală. Mama sa, în speranța unei reabilitări, il obligă pe tânărul Ahmad să se înscrie la cursurile religioase oferite de moscheea Al-Husayn Ben Ali din Amman. Reorientarea fiului aflat pe calea pierzaniei îl salvează pe Ahmad de o moarte prematură sau o viață traită printre criminalii de drept comun și il propulsează, doua decenii mai târziu, ca un vârf de lance al terorismului global. Descoperirea religiei de către tânarul Ahmad îi schimbă viața nu doar acestuia ci și a altor sute de mii. La aceste cursuri religioase audiate la moscheea Al-Husayn Ben Ali din Amman lui Ahmad Islamul îi este prezentat sub o formă revolutionară, radicală: Salafismul. Cu origini în secolul 13, salafismul este o formă de înțelegere a Islamului, specifică confesiunii Sunni, care propune o întelegere literală a Qur’an-ului nu doar în chestiuni de practică religioasă ci și în ceea ce ține de economie, jurisprudență sau politică. Primul și cel mai evident adversar al salafismului devine astfel secularismul, indiferent de forma pe care o îmbracă. Pentru a pune în context politic modern ceea ce salafiștii își propun să realizeze este exact opusul a ceea ce, în 1923 Mustafa Kemal (cunoscut mai ales ca Ataturk) a realizat și anume abolirea califatului și prin instituirea Diyanet (oficiul afacerilor religioase) subordonarea și controlul activității religioase de către stat. Motivul pentru care am adus acest exemplu în atenție nu este doar nevoia de analogie inversă. Dacă este să urmarim atent istoria extrem de recentă a Turciei, sub președinția lui Recep Tayyip Erdoğan, s-ar putea să avem surpriza unei încete dar sigure călatorii în direcția opusă, călatorie ghidată tocmai de Diyanet. Cum spun englezii: Watch this space.

 

Pentru un tânăr certat cu legea și cu evidente porniri violente îmbrațișarea Islamului nu se întâmplă prin renunțarea la aceste porniri ci prin re-orientarea acestora. Mijloacele în sine nu sunt cele condamnate și la care Ahmad renunță; doar scopul utilizării acestora este abandonat. Furia și frustrarea sunt în cele din urma canalizate și nu lăsate difuze. Cu re-descoperirea Islamului tânărul Ahmad nu devine un om mai bun; devine doar un criminal cu doctrină. Cum se va vedea mai târziu, din această cauză, unul cu mult mai eficient.

 

Anul 1989 îl găsește pe tânărul Ahmad in Afghanistan martor a două înfrângeri: cea a Armatei Roșii de către mujahideen si cea personală cauzată de ratarea războiului. Rebel fără cauză în Afghanistan, al-Zarqawi (adică cel născut în Zarqa) se întoarce în Iordania. Radicalizat deja la nivel de militant Ahmad este prins și condamnat în 1994 la 15 ani de închisoare pentru apartenență la grup terorist și posesie de arme. Dacă perioada petrecută in Afghanistan și educația primită la moscheea Al-Husayn Ben Ali i-au fost o adevărată școală, închisoarea de maximă securitate, Swaqa, devine ‘universitatea’ sa.  Eliberat în urma unei amnistii generale anul 1999 îl găsește pe al-Zarqawi din nou în Afghanistan, de data aceasta în căutarea lui Osama bin-Laden.

 

Spectatorului evenimentelor petrecute în special în Orientul Mijlociu în ultimii zece ani îi poate fi ușor iertată confuzia între diverșii actori care macină azi Syria și Iraq ba chiar îi poate fi înțeleasă ușor și dorința de a se refugia în cea mai facilă teorie a conspirației (respinsă la fel de vehement de ambele tabere) a unui complot israelian menit să destabilizeze lumea arabă. Fără îndoială ca o astfel de dorință există în mod manifest în politica Aman și Mossad însă uneori, evenimentele, lăsate să-și urmeze cursul propriu, oferă cadouri neașteptate celor ce își permit să aștepte. O privire rapidă în direcția evenimentelor din această primăvară din Yemen poate oferi direcția potrivită.

 

2.

 

Întâlnirea dintre al-Zarqawi și Osama bin-Laden, în Kandahar, nu avea să fie câtuși de puțin o ‘dragoste la prima vedere’. Aspectul fizic al iordanianului, aroganța sa, rigiditatea poziției asumate i-au repugnat lui bin-Laden. Alianța lor avea să fie una pragmatică mai degrabă decât ideologică. Al-Zarqawi ajunge în 2000 să conducă o tabără de pregătire a al-Qaeda în Herat (Afghanistan) însă refuză să jure credință lui bin-Laden până târziu în toamna lui 2004. În 2004 însă al-Zarqawi era deja un actor important în confruntările din Iraq ca afiliat al-Qaeda prin organizația sa Tawid wal-Jihad care, incepand cu acea toamnă și urmând bayat (jurământului de credință) față de bin-Laden, devenea Tanzim Qaedat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn (al-Qaeda din Tărâmul celor Doua Râuri), pe scurt AQI (al-Qaeda în Iraq).

 

Nu este intenția acestui articol de a urmări îndeaproape viața și ‘cariera’ lui al-Zarqawi însă geneza IS este strâns legată de destinul acestuia. Profilul accentuat al lui Osama bin-Laden și notorietatea al-Qaeda dau impresia ca Statul Islamic apare din neant. Pentru publicul larg IS capătă notorietate abia atunci când presa titrează ca ISIS este o mișcare teroristă exclusă din al-Qaeda datorită actelor sale de extremă violență.

 

Cu siguranță că pentru publicul larg al-Qaeda reprezintă apoteoza atrocității din ultimele două decade: World Trade Center, Dar es Salaam, Nairobi, 9/11, Bali, Istanbul, etc. Ce putea fi atât de violent încât să fie sancționat cu excluderea din al-Qaeda? Imaginile cu decapitarea jurnalistului american James Foley în august 2014 au adus în prim plan mediatic IS. Decapitarile ulterioare ale lui Steven Sotloff (august 2014), David Haines (septembrie 2014), Alan Henning (octombrie 2014) și Peter Kassig (noiembrie 2014) nu au facut decât să amplifice și să consolideze această imagine. În contrast al-Qaeda chiar incepea să semene cu ‘băieții buni’.

 

În ce măsură divorțul dintre al-Qaeda și ISIS se petrece pe fondul violenței exacerbate a celeia din urmă sau din cu totul alte motive vom vedea mai departe. Pentru moment însă doresc să aduc în discuție alte câteva asasinate (decapitări) înregistrate și transmise pe cale video în diverse medii cu largă răspândire. În 2004, adică cu zece ani înainte de moartea lui James Foley, circula în mediul online, distribuit de organizația jihadistă Muntada al-Ansar filmul complet al decapitării omului de afaceri american Nick Berg (mai 2004). În același an își pierd viața în aceeași manieră Kim Sun-il (Coreea), Georgi Lazov (Bulgaria), Mohammed Mutawalli (Egipt), Eugene Armstrong (USA), Jack Hensley (USA), Kenneth Bigley (UK) și Shosei Koda (Japonia). Elementul comun, dincolo de maniera brutală de execuție și filmarea acesteia pentru scopuri propagandistice, este că toate au fost duse la îndeplinire de Tawid wal-Jihad (Monoteism și Jihad) organizația înființată de al-Zarqawi și redenumită în 2004 Tanzim Qaedat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn, pe scurt AQI (al-Qaeda in Iraq). Mai mult, execuțiile lui Nick Berg și Eugene Armstrong au fost duse la îndeplinire în mod direct de Abu Musab al-Zarqawi. Dacă este să urmărim cronologia, includerea oficială a Tawid wal-Jihad în al-Qaeda este contemporană cu execuțiile lui Bigley și Shoda. Cred că, pornind de la aceste detalii, devine suficient de evident că nu violența în sine a separat al-Qaeda de IS și cu siguranță nu folosirea ei în scop publicitar.

 

Spuneam la începutul acestui articol că atentatul terorist este, în general, produsul unui conflict asimetric și în esență o activitate de PR. Contractul social dintre stat și cetățean plasează guvernului datoria de a proteja viața, proprietatea și libertățile cetățenilor. Tocmai pe acest principiu se bazează și eficiența unui act terorist iar impactul său este dat de proximitate și de puterea de a sugera, cât mai grafic cu putință, absența securității.

 

Actul terorist este prezentat ca o consecință a unor acțiuni ale guvernului (indiferent care este acesta). Consecința este însă suportată de cetățeni. Deși în general cu un număr redus de victime, dacă este sa comparăm cu standardele unei confruntări armate convenționale, această implicare a cetățeanului civil are o profundă semnificație. Mesajul lipsit de echivoc este că guvernul a eșuat să își respecte obligația primordială de a oferi siguranța vieții, proprietății și libertăților cetățenilor. Actul terorist culpabilizează în același timp teroristul cât și guvernul. Cetățenii nu au pârghii pentru a controla teroriștii însă, într-un stat democratic, dețin pârghii care pot controla guvernul. Este suficient ca cetățenii să stabilească relația de cauzalitate dintre acțiunile guvernului, actul terorist și propria lor lipsă de securitate ca să ceară socoteală guvernului și nu în cele din urmă să îl sancționeze.

 

Lupta dintre guvern si organizația teroristă este o luptă care se poartă la fel de mult în sfera militară cât și în cea a relațiilor publice. Din acest motiv un eveniment precum cel din 9/11/2001 a fost unul care a putut fi folosit ca propagandă atât pentru acțiuni militare și modificări legislative dar în aceeași măsură și ca instrument de recrutare pentru jihadiști.

 

Pentru al-Qaeda una dintre mize a fost întoarcerea cetățenilor occidentali (în special americani) împotriva propriilor guverne pentru a determina un rezultat politic: de exemplu retragerea trupelor americane staționate din Arabia Saudită. Pentru bin-Laden dușmanul era societatea seculară, occidentală, cea care a invadat locurile sacre ale Islamului și care prin influența sa directă sau indirectă corupe societatea islamică (vezi fatwa din 1996). Lupta împotriva occidentului era pentru bin-Laden, fundamental, o formă de luptă impotriva neo-colonialismului. Această percepție a inamicului principal este cea care îi conferă lui bin-Laden, în unele cercuri, aura de luptător pentru libertate, cel puțin în fazele incipiente ale activității sale.

 

Adjunctul său, al doilea om ca importanță deși nu neapărat ca ierarhie în al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri vedea această luptă mult mai nuanțat. Occidentul era întradevăr dușmanul fundamental dar aceasta nu însemna că în sânul Orientului Mijlociu nu se găseau dușmani care trebuiau eliminați. Anihilarea totală a Statului Israel era pentru ambii lideri un scop declarat. Intervenționismul în statele seculare și revoluția islamică însă era apanajul lui al-Zawahiri.

 

Ideolog al al-Qaeda, mâna dreaptă a lui bin-Laden și liderul al-Qaeda dupa moartea acestuia, al-Zawahiri și-a început cariera de militant în țara natală, Egipt. Fondator în 1973, împreună cu alții, al grupării al-Jihad, Ayman al-Zawahiri este un student și discipol al ideologului islamist egiptean Sayyid Qutb, membru marcant al organizației pan-islamice Frăția Musulmană (organizație care, în mod oarecum ironic, în 2011 și 2012, ca urmare a Primăverii Arabe, a câștigat alegerile democratice din Egipt doar pentru a fi înlăturată de o juntă militară). Pentru Qutb, un veritabil exponent al salafismului, Islamul nu este doar o religie ci un sistem complet de guvernare, un cod moral absolut și un cod legislativ. Nu există, pentru Qutb, o cale de mijloc între a urma calea Islamului veritabil sau a urma calea lui Satan. Inclusiv pan-Arabismul, în măsura în care este secular precum cel propus de Nasser, este o cale eretică, o trădare a Islamului. În 1981 al-Jihad din conducerea căreia făcea parte și al-Zawahiri își unește forțele cu gruparea militantă Al-Gama’a al-Islamiyya și duc la îndeplinire asasinarea președintelui egiptean Muhammad Anwar as-Sadat.

 

Influența exercitată de al-Zawahiri asupra lui bin-Laden începând cu asocierea lor în 1998 a crescut cu timpul și a fost întreruptă abia în 20 mai 2011 în Abbottabad, Pakistan. Apariția tânărului salafist al-Zarqawi în 1999 deși nu pe deplin pe placul lui bin-Laden nu este altceva decât o prezență ceva mai radicală a aceluiași curent din care face parte și al-Zawahiri. Ceea ce toți trei aveau în comun, mai presus de orice, era aparteneța la confesiunea Sunni, cea mai numeroasă din Islam (80% dintre practicanți, la nivel global). Mutarea lui al-Zarqawi în Iraq în 2003 și asumarea rolului de emir al mișcării al-Qaeda de acolo avea să pună mișcarea jihadistă pe un nou drum.

 

 

3.

 

Cu toate că, la nivel global, sunt cea mai numeroasă confesiune islamică, in Iraq, Sunni (mai ales cei arabi), sunt o minoritate reprezentând cel mult 20%.  De departe cea mai numeroasă confesiune este Shi’a (65%).

 

Iraqul este însă tărâmul marilor înfrângeri pentru Shi’a dar totodată și tărâmul celor mai însemnate locuri sacre pentru această confesiune. Moscheea Masjid Ali din Najaf este locul unde Ali (Alī ibn Abī Ṭālib văr și ginere al lui Mohammed) primul Imam Shi’a a fost îngropat după ce a fost asasinat în Kufa, la 10 Km depărtare. Hussein (Husayn ibn ‘Alī ibn Abī Tālib) fiul lui Ali și cel de-al treilea Imam Shi’a a fost la rândul său ucis și îngropat în Iraq, la Karbala. În Samara moscheea Al ‘Askarī găzduiește rămășițele Imamilor Ali al-Hadi (Alī ibn Muhammad ibn ‘Alī) și Hasan al-Aksari (Hasan ibn Ali ibn Muhammad), a sorei lui Ali al-Hadi și a mamei ultimului Imam, Muhammad ibn Hasan al-Mahdī.

 

Moscheea este însă celebră în afara lumii musulmane ca urmare a atentatelor din 2006 și 2007 duse la îndeplinire de către Tanzim Qaedat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn (pe scurt AQI: al-Qaeda in Iraq) înființată și condusă de al-Zarqawi.

 

Deși majoritari în Iraq, Shi’a au fost aproape mereu guvernați de conducători Sunni de la califatul Abbasid (750-1517) la Imperiul Otoman (1299-1922) și de la mandatul Britanic (1920-1932) la Republica Iraq (1958-2003).

 

Sub Saddam Hussein, deși într-o societate guvernată de un partid socialist și secular (Hizb Al-Baath Al-‘Arabi Al-Ishtiraki fi Al-‘Iraq) tribalismul specific societății arabe a permeat structurile de conducere. Ba’athismul a reușit, cel puțin temporar și cel puțin la nivel superficial, să atenueze tradiționalele falii sociale între confesiuni (Sunni și Shi’a) si etnii (Arabi și Kurzi).

 

Regimul lui Saddam însă a redeschis vechile răni ale conflictelor inter-etnice și inter-confesionale. Căderea acestuia în 2003 a distrus și ultima brumă de echilibru rămasă. Ocupația americană din Iraq a avut ca prim obiectiv instaurarea unei guvernări “democratice” prin aceasta înțelegându-se “reprezentative”. Pentru prima dată Iraq-ul avea să fie condus de o coaliție dominată covârșitor de Shi’a.

 

În țara vecină la nord vest, Syria, proporțiile stau exact invers. În 2006 74% din populație era Sunni în timp ce Shi’a erau doar 13%. Tot în Syria, începând cu 1970 (la doar 24 de ani de la declararea independenței) și până la izbucnirea războiului civil în 2011 guvernarea a fost deținută oficial de partidul Ba’ath (Hizb Al-Baath Al-‘Arabi Al-Ishtiraki) liderii de facto fiind Hafez și Bashar al-Assad doi membri ai unei familii de Alawiți (ʿAlawīyyah) o sectă Shi’a.

 

Din nou sub umbrela Ba’athismului tensiunile religioase și etnice păreau a fi fost ținute în frâu până când, în martie 2011, reacția guvernului condus de Bashar al-Assad împotriva manifestanților pro-reforme, inspirați de Primăvara Arabă, a dus la izbucnirea unui război civil ce avea să preia extrem de repede și o turnură confesională.

 

Dar înainte de Primăvara Arabă și de războiul civil din Syria, înainte chiar ca al-Zarqawi să se stabilească în Iraq în scenă intră Lewis Paul Bremer III. Acesta avea să sosească în Baghdad în mai 2003 și va asuma titlul de Administrator of the Coalition Provisional Authority of Iraq, de facto cel de conducător al statului Iraq. Din primele zile ale mandatului său Bremer a dat drumul unei cascade de decizii controversate. Pentru cei interesați de detalii volumul Fiasco: the American military adventure in Iraq al lui T.E. Ricks și documentarul lui C. Ferguson No End in Sight (2007) le furnizează din abundență. Pentru articolul de față însă este suficient să ne referim doar la directiva 2 (Coalition Provisional Authority Order Number 2: Dissolution of Entities issued on 23 May 2003) produsă de Bremer. În urma ei, în mod oficial, armata Iraqiană este dizolvată și peste 500 000 de bărbați instruiți să folosească arme de foc și cu experiență recentă de luptă devin șomeri într-o țară în prag de colaps economic. Plecarea lui Bremer în 28 iunie 2004 se întâmplă cu un an și o luna prea târziu pentru Iraq…

 

Sub ocupația americană majoritarii Shi’a au început să se revanșeze față de abuzurile suferite sub regimurile Sunni iar aceștia din urmă să se organizeze în miliții locale. Rândurile celor 500 000 de șomeri militarizați au fost ingroșate cu contingente din import, import care în ultimii ani a depășit spațiul Orientului Mijlociu și își găsește resurse in SUA, Europa sau CSI. Cu ajutorul AQI pe de o parte și a Hezbollah de cealaltă cele două părți au reușit, în ultimii 12 ani, să se masacreze extrem de eficient. În afară de ura reciprocă cel de-al doilea element pe care îl au în comun este ura față de occident (fie prin reprezentanții americani fie in corpore).

 

Peisajul contemporan devine extrem de pestriț pentru cronicarul avizat și absolut halucinant pentru observatorul ocazional. Cine este dușmanul? Cine cu cine se luptă? Cine are de câștigat?

 

ISIS se luptă în Iraq cu milițiile Shi’a: Grupul Special (nume generic dat diverselor grupuri paramilitare rezultate din dizolvarea armatei Mahdi a lui Muqtada al-Sadr),  Organizația Badr (partid și grup paramilitar Iraqian format în exil în Iran), Jund As-Samaa și alte cel puțin 30 de organizații mai mult sau mai puțin exotice de orientare Shi’a și cu finanțare Iraniană. În afară de milițiile Shi’a ISIS se luptă cu diversele aripi armate ale guvernului Iraqian, cu firmele private de pază (ambele finanțate de SUA) și de asemenea cu Peshmerga (armata semi-oficială a Kurdistanului Iraqian).

 

Pe de altă parte deși dușmanii ISIS sunt și dușmanii celor câtorva grupări loialiste Ba’ath (SCJL, JRTN, IAI) doar ura comună este foarte departe a-i face și aliați.

 

În Syria peisajul este și mai pestriț. ISIS se luptă pe trei fronturi cu trei grupări principale: în primul rând sunt trupele loiale guvernului al-Assad (Shi’a) fie ca sunt miliții Alawite, foste trupe guvernamentale, miliții Ba’ath sau efectiv trupe Iraniene (Quds Force sau Basij). În al doilea rând vin dușmani regimului al-Assad dintre care principalul actor este FSA (Free Syrian Army) impreună cu aproape încă zece alte organizații care urăsc cu egală pasiune și pe loialiști și ISIS. În al treilea rând sunt Kurzii Syrieni (YPG și BF) împreună cu aliații lor. Nu în ultimul rând vin impotriva ISIS dar în egală dușmănie și cu celelalte tabere, grupările salafiste al-Nusra Front, Jabhat Ansar al-Din și Muhajirin wa-Ansar.

 

Există vreo urmă de sens în tot acest haos? Există oarecare noima din spatele evenimentelor? Dincolo de ura viscerală față de Occident lumea Islamului militant este prinsă într-o competiție acerbă pentru ‘premiul’ pentru cea mai pură încarnare doctrinară. Lupta dintre ideologiile islamiste este la fel de puternică și violentă precum lupta cu ideologiile ne-islamice. Globalizarea aduce funestul beneficiu al internaționalizării conflictului. Este la îndemână să ferim privirea de la Orientul Mijlociu și să catalogăm ceea ce se întâmplă acolo drept barbarie irațională, necivilizată. Ne doare însă mai nou pentru că, din ce în ce mai des, ne afectează direct: în Paris, în New York, în Londra, în Madrid, în Tunisia ….

 

Unde duce? Acolo unde au dus, acum aproape 500 de ani, zece conflicte armate care au durat 124 de ani și au primit numele de Războaiele Europene ale Religiilor. Până când Occidentul nu a reușit să separe religia de dreptul de a guverna și instituțiile religioase de cele statale războiul generat de Reformă a remodelat Europa și a creat noi țări. Nu importul unei noi ideologii a adus pacea ci compromisul sincretic ca rezultat al paroxismului violenței. Totul se reduce, în final, la o problemă de legitimitate. Legitimitate a guvernării, legitimitate de a reprezenta poporul, legitimitate de a recita (Qurʾan) cuvântul lui Allah.

 

Jayish al-Islam (Armata Islamului) este o grupare salafistă cu baza în Syria. În 2013 liderul acesteia, Zahran Alloush, licențiat în drept al universității din Damasc, îl ridica în slăvi pe bin-Laden și invita la epurarea Syriei de Shi’a și Iranieni iar în 2015 denunța democrația occidentală și cerea crearea unui stat islamic care să succeadă regimului lui al-Assad. În 30 iunie 2015 site-ul Jayish al-Islam prezenta un film de 20 minute în care 13 luptători ISIS sunt executați. Prizonierii sunt îmbrăcați în negru iar călăii sunt îmbrăcați în costume portocalii, identice cu cele purtate de victimele execuțiilor din filmele de propagandă ale ISIS. Între capetele de acuzare recitate înainte de execuție cele mai importante sunt “acuzarea de apostazie a altor musulmani, vărsare sângelui lor și jefuirea proprietăților și demnității acestora.”

 

Crearea în 2011 și finanțarea abundentă a Jayish al-Islam se datorează Arabiei Saudite în efortul ei de a contrabalansa influența crescândă a principalei rivale a ISIS, Jabhat al-Nusra (prezența de facto a al-Qaeda în Syria) finanțată, spun unele voci, de către Qatar…

Cosmin I. Andron, PhD