O acuza adusa cuplului ghid-client des intalnita pe diverse forumuri romanesti de discutii este cea ca cel din urma ar „merge ca oaia pe urmele ghidului.” Ca ghidul isi asuma riscurile pentru client, client care nu este parte din procesul decizional. Ca o astfel de ascensiune este lipsita de risc, si prin implicatie de aventura, si ca un eventual accident survine din incompetenta ghidului.
Nu am sa adresez relatia ghid-client in acest articol ci mai degraba as dori sa discut despre riscul in activitatile montane (escalada, alpinism, schi, expeditii) deoarece viziunea simplista din paragraful anterior denota o lipsa de intelegere a acestui subiect. In limba romana a mai scris un articol pe aceasta tema Marian Anghel insa abordarea mea va fi din alta perspectiva.
Ce este riscul?
Termenul de risc este folosit in mod liberal in vorbirea curenta cu putina grija pentru semnificatia exacta. Anumite activitati sau profesii care au inerent in desfasurarea lor un element ridicat de risc si sunt nevoite sa il gestioneze o fac pornind de la o intelegere concreta a termenului si anume:
Risc = Probabilitate X Consecinte
Cu cat este mai mare probabilitatea si consecintele mai grave cu atat riscul este mai mare. Cu cat probabilitatea si consecintele sunt mai reduse, cu atat este mai mic riscul. Evaluarea situatiei devine mai complexa atunci cand unul dintre cele doua elemente este mai crescut si celalat mai scazut. Cum evaluam riscul atunci cand avem o probabilitate mica insa consecinte extrem de grave? Sau cum evaluam riscul atunci cand avem o probabilitate mare insa consecinte modeste?
In vorbirea curenta se face des confuzie intre risc si pericol/periculos. Un lucru, o situatie, este periculoasa atunci cand are potentialul de a produce un rezultat negativ. Riscul introduce si elementul de probabilitate pe langa cel de pericol. In practicarea diverselor activitati montane putem identifica o serie de pericole si, fie in mod constient fie inconstient, fie organizat sau instinctiv, incercam sa le gestionam in asa fel incat probabilitatea de a avea consecinte negative sa fie redusa.
Sa luam un exemplu concret: escaladarea traseului Fisura Albastra din Peretele Vaii Albe (Bucegi). Aceasta activitate presupune confruntarea cu o serie de pericole posibile (lista e ilustrativa si nu exhaustiva):
– ratacirea (spre traseu sau in traseu)
– caderea
– expunerea la conditiile meteo (ploaie, frig, fulgere, etc)
– blocarea in traseu
– confruntarea cu animale salbatice (urs)
Aceste pericole (si altele nementionate aici) in ele insele nu ne afecteaza daca ramanem acasa. Indiferent de consecintele implicate de aceste pericole, probabilitatea este nula si astfel si riscul este nul. In momentul in care ne angajam sa parcurgem traseul creste probabilitatea de a ne confrunta cu aceste pericole. In mod organizat sau nu fiecare dintre noi vom cauta metode de a diminua aceasta probabilitate si prin urmare de a reduce consecintele.
– in ceea ce priveste ratacirea: ne putem informa cat mai amanuntit despre accesul la traseu, topo si diversele retrageri din traseu.
– in ceea ce priveste caderea: vom folosi echipament specific (coarda, asigurari, echipament de escalada) si vom incerca sa abordam traseul cand suntem intr-o forma fizica corespiunzatoare cerintelor tehnice ale traseului
– in ceea ce priveste expunerea la conditiile meteo: vom folosi o imbracaminte adecvata si vom favoriza contitii meteo optime sau cel putin nu marginale
– in ceea ce priveste blocarea in traseu: ne vom informa despre posibilele optiuni de evadare din traseu si/sau vom avea echipament si cunostinte suficiente pentru a putea iesi din el (incusiv mijloace de a chema salvamontul)
– in ceea ce priveste confruntarea cu animale salbatice: vom evalua potentialul real si vom aborda o atitudine conservatoare
Fiecare dintre noi, in mod constient sau automat, va evalua in mod similar lista de pericole, probabilitatea ca acestea sa ne cauzeze consecinte nedorite si vom aplica strategii care sa reduca la limite acceptabile riscul (probabilitatea consecintelor negative). In masura in care vom continua cu activitatea vom avea mereu de a face cu o doza de risc (numit si risc rezidual) chiar daca in prealabil am facut o minima analiza a pericolelor si am cautat metode de reducere a consecintelor si probabilitatii. Riscul rezidual este zero doar atunci cand activitatea nu are loc. Cat risc rezidual este acceptabil? Acest lucru este individual si fiecare alpinist sau schior are limitele sale, limite care nu sunt fixe ci fluide.
Metodele de reducere a riscului sunt mult mai complexe decat o simpla lista de pericole. In exemplul nostru, simpla prezenta a echipamentului de protectie in cazul unei echipe fara experienta in utilizarea lui ii expune pe participanti unui risc mai mare decat infrunta un catarator solo (fara coarda) care cunoaste traseul in amanunt si are un nivel tehnic si fizic mult peste cel cerut de traseu.
Metode de gestionare a riscului
Intre activitatile montane, deplasarea in teren cu pericol de avalansa a produs pana acum cele mai complexe si structurate metode de gestiune a riscului specific. Pornind de la studiul zapezii si al declansarii avalanselor au fost extrase diverse constante care au fost folosite in abordarea acestui tip de teren. Unghiul pantei, cantitatea de zapada proaspata, influenta factorilor externi (temperatura, vant) si toate celelalte elemente care tin de stabilitatea stratului de zapada au fost luate in calcul si pe baza lor au fost emise o serie de reguli care sa faciliteze deplasarea in teren in conditii sporite de siguranta. Ulterior au inceput sa fie luati in calcul si alti factori cum ar fi cel uman iar lista de reguli a crescut si o data cu ea s-a redus si probabilitatea ca cel ce tine cont de ele sa fie prins intr-o avalansa. Diverse paradigme si ‚instrumente’ au inceput sa apara: metoda Munter, Stop or Go, Avaluator, NivoTest, Snow card, etc Niciuna dintre aceste strategii sau metode nu elimina riscul de a fi prins intr-o avalansa. Nici macar nu sunt instrumente in sensul propriu al termenului. Ele sunt scheme mentale (paradigme) care ne ajuta sa evaluam riscul rezidual al expunerii la avalanse. Majoritatea fiind bazate pe un fundament statistic sunt imperfecte si cu marja larga deoarece la randul ei, baza statistica este una redusa. Din acest motiv aceste paradigme tind sa fie mult mai conservatoare decat datele efective din teren.
Desi mai putin structurat decat in cazul pericolului ridicat de avalanse si in alpinism si escalada sunt intrebuintate paradigme similare. In cadrul formarii profesionale a ghizilor (de aici incolo ma voi referi exclusiv la ghizii cu formare UIAGM) cunoasterea si aplicarea acestor paradigme de gestiune a riscului sunt centrale in educatie. In cursurile de formare a ghizilor EEMGA (East European Mountain Guides Association) folosim un sistem integrat de gestiune a riscului, adica folosim aceeasi paradigma si in schi si in alpinism si avem acelasi sistem de referinta. Din punct de vedere pedagogic am gasit preferabil sa avem un sistem unitar de codificare a riscului. Alte asociatii au metode si abordari separate si specifice pentru schi si alpinism. Indiferent de abordarea aleasa rezultatul urmarit este acelasi: un model decizional care sa conduca la un risc rezidual cat mai redus.
Evaluarea riscului nu este (nu ar trebui sa fie) o etapa anterioara turei ci un proces continuu care se desfasoara in paralel cu tura si care se termina o data cu incheierea turei. O astfel de abordare implica o constanta ajustare a strategiei de desfasurare a activitatii.
Riscul rezidual
Pentru un amator (schior sau alpinist) cantitatea de risc rezidual acceptabila poate fluctua foarte mult in functie de individ. Pentru un profesionist (ghid) riscul rezidual trebuie sa fie cat mai redus. Pe de alta parte insa un amator are o mai mare flexibilitate in a alege daca urmeaza sau nu activitatea atunci cand riscul rezidual pe care l-a concluzionat ii depaseste toleranta. El poate alege sa suspende activitatea, sa faca o alta activitate, sa astepte conditii optime, etc. Un profesionist nu poate urma aceeasi strategie deoarece ar fi, de cele mai multe ori, in imposibilitatea exercitarii profesiei. Din acest motiv pentru un profesionist filtrul prin care face evaluarea riscului trebuie sa fie mult mai precis si mai fin.
Un exemplu in acest sens: recomandarile pentru publicul general sunt ca atunci cand se anunta pericol de avalansa grad III intr-un masiv sa se evite turele pe munte. Lasand la o parte ca acest tip de pericol coincide si cu conditiile cele mai bune de schi o astfel de abordare ar lasa doar cateva zile de acces pe munte ceea ce pentru un profesionist nu este fiabil. Prin urmare un profesionist are interesul si obligatia sa treaca dincolo de aceasta evaluare globala si sa o particularizeze in asa fel incat sa rezulte posibilitatea desfasurarii activitatii cu un risc rezidual acceptabil. Pentru acest motiv va lua in calcul factori de reducere a riscului: cantitatea de zapada din ultimele 24 de h, unghiul pantei ce urmeaza fi schiata, experienta si compozitia grupului, expunerea pantelor etc
In rezumat: daca un amator are mai mare flexibilitate in a jongla cu cantitatea de risc rezidual pe care e dispus sa il accepte, un profesionist are interesul si obligatia sa stabileasca cat mai fin acest risc rezidual pentru a putea functiona in cadrul acceptabil.
Cine isi asuma riscul?
Raspunsul corect este: toti participantii la tura! Circula o idee eronata cum ca in cazul unei ture incadrate de un profesionsit (ghid) acesta isi asuma riscul pentru intreaga echipa (ghid plus clienti). Asta spre deosebire de o echipa de amatori unde asumarea riscului este egal impartita. Se acrediteaza astfel ideea eronata (atat moral cat si legal) ca ghidul este infailibil.
In primul rand revenim la conceptul de risc rezidual. Acesta nu este niciodata zero si duce cu sine un grad de probabilitate. Singurul mod in care riscul este eliminat complet este prin lipsa expunerii la pericole, adica intreruperea sau neinceperea activitatii.
Ghidul montan (asemeni unui medic sau unui avocat) are o obligatie legala de mijloace si nu de rezultat. In acelasi mod in care un medic trebuie sa faca tot ce tine de pregatirea sa si de mijloacele reale pe care le are la dispozitie pentru a vindeca un pacient dar nu poate garanta vindecarea la fel si un avocat are obligatia de a face tot ce este legal si in prerogativele sale si in conformitate cu asteptarile pe care le poate avea cineva de la pregatirea sa pentru a obtine achitarea clientul sau insa nu poate fi obligat sa garanteze castigarea procesului. In acelasi mod si ghidul montan are obligatia de a incerca atingerea obiectivului (varful, ziua de schi, traseul) in conditii de siguranta cu un risc rezidual acceptabil insa nu poate si nu are obligatia de a garanta atingerea obiectivului sau ca niciun fel de pericol posibil nu va implica consecinte.
Responsabilitatea este impartita intre ghid si clienti, acestia din urma nefiind niste pasageri inerti in tura precum intr-un taxi. Acestia din urma, ca un minim, au obligatia de a fi la nivelul turei solicitate sau propuse si au obligatia sa se conformeze instructiunilor ghidului. Ghidul are obligatia sa calibreze tura in functie de nivelul participantilor si sa evalueze si gestioneze riscurile in conformitate cu uzantele profesionale. Reusita turei in siguranta tine de ambele parti implicate si nu doar de ghid. Clientul trebuie facut constient de riscurile reziduale pe care si le asuma si inceperea / continuarea turei sunt contingente de asumarea informata a acestor riscuri. Asta nu inseamna ca un ghid ii poate pune sub nas clientului o foaie de hartie prin care acesta din urma isi asuma in bloc si in alb toate riscurile imaginabile. Riscurile pe care clientul si le asuma sunt acele riscuri reziduale care rezulta din evaluarea profesionala si responsabila a circumstantelor.
In cazul turelor in grupuri de amatori in multe tari exista aceeasi abordare de diviziune a responsabilitatii si asumarii riscurilor precum cea descrisa mai sus si nu doar din punct de vedere moral. In unele tari (Franta de exemplu) intr-un grup de amatori persoana cu experienta documentabil mai mare are obligatia reala si legala de a evalua si gestiona riscul in beneficiul celor fara experienta chiar daca intr-un cadru mai democratic. Cunostinte si experienta demonstrabil superioare plaseaza o responsabilitate suplimentara pe participantul la tura chiar in lipsa unei remunerari sau a unei investiri formale. In acelasi timp riscul trebuie inteles si asumat si de participantul cu experienta limitata si acesta din urma, chiar intr-un cadru decizional democratic, are responsabilitatea actiunilor proprii.
Departe de a fi un lucru subiectiv, intelegandu-se prin asta ceva imposibil de circumscris unui consens, riscul si asumarea acestuia exista in niste cadre foarte clare in spatiul juridic. Limitele acestui cadru sunt pe de o parte hazardul si pe de celalata parte neglijenta.
Mediu cu risc si mediu fara risc
Prezenta riscului este ceea ce face anumite activitati atractive: alpinsimul, BASE, schiul in afara partiilor amenajate, etc Eliminarea aproape completa a riscului, sterilizarea activitatii ar face-o neinteresanta pentru acesti practicanti. Coborarea pe schiuri a unui culoar de 50* sau escaladarea unui perete nordic in Alpi implica prin natura activitatii un risc rezidual mai mare decat parcurgerea unui traseu de escalada la faleza sau o sesiune de bouldering in sala si tocmai acest lucru le face atractive. Acest lucru trebuie constientizat de practicanti.
In acelasi timp, mai ales in cazul debutantilor, este uneori o diferenta accentuata intre riscul perceput si riscul real, mai ales in turele incadrate de un profesionist. O persoana care face tranzitia de la drumetie la escalada va percepe pericolul expunerii in mod exagerat fara sa tina cont de gradul de atenuare a consecintelor pe care prezenta corzii o aduce. Pentru aceasta persoana riscul perceput va fi exponential mai mare decat riscul real. In mod invers, o persoana care face trecerea de la escalada in mansa (cu asigurare deasupra) la via ferrata se poate afla in situatia in care riscul perceput sa fie inferior riscului real. Prizele manufacturate, dificultatea redusa a miscarilor si prezenta unei asigurari care din experienta anterioara reduce consecintele va pune practicantul in dificultate deoarece o cadere in via ferrata are consecinte exponential mai grave decat o cadere in mansa la escalada.
In general vorbind un nivel ridicat de cunostinte si abilitati permite o evaluare mai fina a riscului (probabilitate x consecinte) dar in acelasi timp reduce si marja de eroare. Faciliteaza o exercitare a activitatii in conditii sporite de dificultate si cu o frecventa mai mare dar creste si expunerea.
Invers, un bagaj de cunostinte si abilitati reduse permit o evaluare a riscurilor mult mai grosier si in cazul unei abordari conservatoare largeste marja de eroare dar reduce oportunitatile de exercitare a activitatii.
Evident exista si multe situatii in care lipsa cunostintelor si a abilitatilor nu vin la pachet cu un comportament conservator ci dimpotriva. Efectul Dunning–Kruger este prezent si in activitatile montane ca oriunde altundeva…
Risc si accident
Riscul si accidentul sunt doi termeni care sunt pusi de cele mai multe ori impreuna. „A riscat prea mult si de aceea a avut accidentul” este o judecata de valoare care se regaseste invariabil in comentariile de pe forumurile de munte…
Accidentul este un eveniment care are loc neintentionat si in mod neasteptat si are consecinte negative. In limbajul uzual el este conectat cu culpabilitatea si cu o carenta (de forma, de pregatire, de previziune, etc) ceea ce in realitate nu este asa.
Aceasta abordare provine din biasul pe care il avem in analiza accidentelor montane. Spre deosebire de industria aeronautica, de exemplu, in care sunt cheltuite sume colosale in cercetarea si prevenirea cauzelor accidentelor, in activitatile montane procesul este, inca, unul rudimentar (indiferent de tara la care ne referim) atat metodologic cat si profilactic.
In analiza unui accident montan ne este foarte greu sa ne disociem de ceea ce stim post factum. Sa luam un exemplu: un schior este prins de o avalansa sub balcoanele de la Paltinu. Investigand accidentul deja STIM ca placa respectiva era instabila si deja STIM ca ar fi fost preferabil ca ea sa nu fi fost schiata. Schiorul insa NU STIA acest lucru; putea presupune, putea da un coeficient de probabilitate insa nu avea certitudinea. Daca ar fi avut aceasta certitudine nu ar fi schiat panta respectiva. Noi insa analizam accidentul sau STIIND deja exact filmul evenimentelor si pornim in sens invers.
O analiza eficienta si corecta ar trebui sa ia in calcul doar ceea ce schiorul STIA in momentul luarii deciziei nu ceea ce STIM noi dupa fapt. De exemplu poate schiorul stia ca panta respectiva a fost schiata anterior fara incidente, poate o schiase chiar el anterior fara incidente, poate ca stia ca alte pante cu acelasi unghi si aceeasi expunere fusesera schiate de el sau altcineva in aceeasi zi, fara incidente, etc. Noi stim ca panta se va declansa doar pentru ca s-a declansat avalansa. Daca am fi stiut a priori atunci am putea aplica aceasta cunostinta tuturor pantelor si nu am mai avea accidente cauzate de avalanse. Daca schiorul ar fi stiut a priori nu ar fi schiat panta decat daca era sinucigas.
In analiza unui accident trebuie sa luam in calcul informatia care era disponibila decidentilor in momentul luarii deciziei si sa analizam apoi procesul decizional. Este contra productiv sa avem o dispozitie mentala ‚a posteriori’ si sa ne bazam evaluarea pe ea. O metoda cu adevarat eficienta care se uita la accidentele montane si incearca sa extraga o metodologie eficienta de reducere a riscului ar trebui sa aiba o astfel de abordare. La fel si sistemul juridic atunci cand evalueaza responsabilitatea.
Un lucru care se pierde des din vedere este ca pentru fiecare accident montan care are loc un numar urias de ture in conditii similare au loc fara niciun fel de incident. Este oare mai productiv sa ne concentram pe a extrage principii de gestiune a riscului din accidente sau dimpotriva din numarul infinit de ocurente in care nu a existat un incident. Avem instrumentele necesare de a departaja hazardul de bunele practici si de a codifica acest lucru? Avem cadrul legal si infrastructura pentru a colecta informatiile relevante din teren? Eu cred ca fara o investitie majora in cercetare drumul spre o accidentologie mai redusa va fi lung si extrem de sinuos.
Ganduri de incheiere
Evaluarea si gestionarea riscului este un proces cognitiv care opereaza cu o gama larga de variabile. Este lipsit de realism asteptarea ca un anume algoritm va reduce la zero riscul si in acelasi timp va permite desfasurarea activitatii date. Activitatile montane in mediu neamenajat contin un risc inerent iar procesul de evaluare si gestiune a riscului urmareste aducerea acestuia intre niste limite acceptabile si nu eliminarea lui.
Limitele de acceptabilitate ale riscului sunt individuale dar mult mai restrictive in cadrul profesional.
Analiza accidentelor ar trebui sa porneasca de la ceea ce era cunoscut decidentului / decidentilor si sa nu sa se fixeze pe identificarea unei erori umane ci pe algoritmul decizional utilizat. Doar astfel se va putea progresa in profilaxie.
Accidentele montane extrem de rar au o singura cauza in general fiind vorba de o suma de mici disfuncționalități care conjugate duc la rezultate catastrofale. In evaluarea riscului este util sa se ia in calcul o gama larga de pericole si de metode de reductie iar din punct de vedere pedagogic este util sa se lucreze atat pe un model bazat pe reguli cat si in egala masura pe un model bazat pe scenarii.
Pe langa efortul de a evita evenimentele negative un element esential in analiza de risc este si identificarea si dezvoltarea strategiilor de a face fata ocurentei evenimentelor negative.
Pe langa efortul de a identifica pericolele si a mijloacelor de reducere a consecintelor este importanta reflectia asupra planului executat si identificarea succesului care a rezultat din planificare si cel care a rezultat din hazard.
Siguranta nu este scopul activitatii montane. Activitatea montana in sine este scopul. Siguranta este doar un factor care faciliteaza desfasurarea activitatii. Daca siguranta ar fi scopul atunci activitatile montane nu ar mai avea loc…
Foarte interesant articolul. Poate că ar fi bine detalierea cu situatii concrete in care voi sau altii care le-au trait sa sa povesteasca prin ce au trecut( conditii, zona, etc) si ce au gândit inainte si dupa. Se fixeaza mai bine in mintea cititorilor iar povestirea unor situatii concrete ar duce la recunoasterea, pe munte, a unor situatii mai mult sau mai putin similare.
Numai bine,
Un share la acest material a fost prefatat cu <>
Pana la un articol cu focus pe minori cateva idei mai jos:
(A) principiile de baza din articolul de mai sus raman neschimbate cu cateva nuante referitoare la responsabilitatea personala
(B) cateva recomandari in legatura cu activitatile incadrate/incadrabile
De luat in calcul ca fiecare tara in parte are legi si reglementari specifice lucrului cu minori inclusiv uneori pe separarea de gen!
(A)
– pentru partea din articol <> in cazul turelor cu minori sau mixte (adulti plus minori) riscul pentru minori este asumat de catre incadrant. Daca tutorele legal este de fata acesta e considerat un client iar minorul apartinator este considerat un alt client. Tutorele legal poate solicita atat pentru el cat si pentru minorul de care este legal responsabil intreruperea activitatii insa nu poate decide sa continue tura “asumandu-si raspunderea” pentru el si pentru minor in ciuda instructiunilor incadrantului. De exemplu intr-o tura mixta (adulti si minori) daca ghidul decide modificarea traseului pentru a-l face compatibil cu evaluarea sa a minorului parintele nu poate spune ghidului: “inteleg ca nu ai vrea ca fiul meu sa schieze pe aici, dar imi asum eu si putem merge”. Responsabilitatea ramane a ghidului, tutorele legal avand dreptul de a decide unilateral doar spre un risc rezidual mai scazut si nu spre unul mai ridicat, pentru minor.
– pentru minorii neinsotiti de tutorele legal se considera ca responsabilitatea pentru siguranta acestora a fost trecuta catre incadrant. Este obligatia acestuia din urma sa evalueze corect nivelul minorului inainte de acceptarea in tura si sa faca diligentele necesare specifice (duty of care).
– in grupurile in care sunt prezenti si profesori insotitori acestia nu au autoritate decizionala in teren ei fiind asimilati clientilor, incadrantul fiind cel responsabil de gestiunea riscului. Profesorul nu poate acorda dispense sau permisiuni in teren! Poate intreba incadrantul care decide si comunica aceste informatii
– un minor nu poate fi parte a procesului decizional dar poate si e recomadat sa fie implicat intr-un proces de briefing si debriefing al activitatilor
– manipularea echipamentului de catre minori trebuie sa se faca sub directa supraveghere a incadrantului si doar dupa instruire temeinica se poate acorda autonomie partiala. Manevrele trebuie explicate, demonstrate si verificate iar prezenta unui back-up este recomadata.
(B)
– In general, pentru alpinism si activitatile adiacente am urmatoraele recomandari (le folosim si la EEMGA):
orice varsta = bouldering = supervizare directa / contact direct din partea unui adult
incepand de la varsta de 3 ani = leagan / ‘liana’ din coarda = supervizare directa / contact direct din partea unui adult
incepand cu varsta de 5 ani = catarare in mansa = asigurat de un adult instruit
incepand cu varsta de 8 ani = catarare cap de coarda = asigurat de un adult sau de un alt copil cu instruire corecta si temeinica
incepand cu varsta de 10 ani = trasee alpine usoare si trasee de mai multe lungimi de coarda pe stanca = capul de coarda fiind un adult (parinte, tutore legal cu cunostinte temeinice sau profesionist -ghid/instructor)
– Pentru traseele alpine: greutatea pe care un copil o cara nu ar trebui sa depaseasca 10% – 15% din greutatea sa corporala. Programul de aclimatizare luat in vedere ar trebui sa fie mai conservator decat in cazul adultilor.
– atentie la diferenta de greutate cand incadrati minori – filarea din regrupare, utilizarea Edelrid OHM etc sunt masuri necesare de reducere a riscului de accident in cazul unei caderi a adultului/capului de coarda
– via ferrata – cu coarda pana la varsta de 16 ani insa si fara doar daca minorul demonstreaza cunostinte si abilitati suficiente si doar in VF usoare.
– in cazul schiului de tura recomadarea ar fi ca acestea sa fie primavara sau in conditii nivologice de primavara: zapada consolidata, temperaturi si conditii favorabile. Utilizarea DVA pentru fiecare minor obligatorie iar de la varta de la care acestia au cunostine de salvare din avalansa si sonde si lopeti (atat la schi de tura cat si freeride). Acelasi lucru si in turele pe rachete de zapada.
De asemenea favorizarea unui teren care sa ofere ture mai apropiate de schiul nordic decat de schi de tura propriuzis. Activitatea poate incepe de la varsta de 4 – 5 ani insa durata va fi foarte scurta (copii pierd repede interesul). atentie si la limitarile puse de existenta echipamentului adecvat (eventual improvizatii si adaptari)! Dupa varsta de 10 ani se poate creste durata insa se pastreaza tipul de teren. De la 14 ani se poate intra in teren mai complex de schi de tura si cu o durata mai mare.
In functie de nivelul de schi de la varsta de 10 ani se pot parcurge linii de freeride in conditii nivologice si de teren optime
in functie de nivelul de schi de la varsta de 14 ani se pot parcurge linii de freeride in conditii nivologice optime si cu teren mai complex. Se pot face deja exercitii si pune bazele cautarii si salvarii din avalanse
Ar mai fi multe insa pentru un comentariu cred ca se contureaza cadrul … 🙂
Bun si interesant articolul!